Addicted to… #workworkwork

0 Comentarii/în /de

 

Un sondaj MyJobs arata ca peste 50% din angajatii romani raman peste program si 12,6% efectueaza ore suplimentare la locul de munca. Ritmul alert al zilelor noastre coroborat cu dorinta de a ne face remarcati in baza muncii prestate, vointa de a ne deosebi fata de ceilalti (fie pentru a urca ierarhic, fie pentru a consolida o pozitie deja ocupata) ne indeamna spre o robotizare a sistemului de lucru.

Vecinul succesului este uneori esecul? Sigur.

Atunci cand se confunda pasiunea, implicarea si daruirea cu obsesia unui lucru (care trebuie facut doar asa, aici, ieri), cand ma confund cu ceea ce fac si imi creez contextul in care detin un control freak si asupra taskurilor in care nu am o implicare directa. Sau poate lipsa acuta de sens pe care o resimte din plin omul de azi si a vietii personale orienteaza catre astfel de surogate si adictii.

Castigul personal reflectat in remuneratia obtinuta sau imaginea pe care vreau sa o arat demonstrand ca e un sunt superom, nu poate sadi in ochii celorlalti reflexia pe care o percep eu. Consideratia pentru mine ca individ sub toate aspectele, ma va face sa dau si eu mai departe… de bine.

Devenim ultracompetitivi, crezand ca binele e acelasi lucru cu bunul de consum intr-o goana nebuna dupa achievementul lucrurilor materiale? De foarte multe ori.

Esecul in plan personal ne determina sa credem ca asa vom echilibra balanta? Nimic mai gresit.

Surprinzator, dar nimeni nu isi doreste un astfel angajat in echipa sa. De fapt un om in primul rand, care ajuns intr-o astfel de situatie, isi va gestiona timpul prost si va determina situatii conflictuale care la un moment dat se vor resimti intr-o lipsa acuta de creativitate; influentand pe termen mediu-lung atat productivitatea cat si valoarea reala a calitatii muncii.

Avem nevoie de o buna relationare, nu doar a fi buni din punct de vedere tehnic cu mecanisme bine implementate. In plus, cine si-ar dori ca intr-o zi sa i se zica: ”go and get some life”?!

Sursa foto: Google

E atat de rau sa nu “conduci”?

0 Comentarii/în /de

Exista un apetit (probabil) specific noua – romanilor – legat de abordarea subiectelor de “Leadership”.  Digeram (aproape) orice tip de informatie care ajuta liderul din noi. Inventariem cu sufletul la gura cele “10 lucruri pe care le fac dimineata marii lideri” – poate, poate vom gasi si ceva obiceiuri matinale de-ale noastre. “Numaram ”pasii” pe care-i mai avem ca sa “trezim” liderul din noi. Incercam sa retinem citate “celebre” de la cei care “au reusit” sa devina…leaders, cu speranta ca aspiratia de leadership ne va fi recunoscuta. S.a.m.d.

Sa nu vrei sa devii lider, e deja un sacrilegiu. Te paste ostracizarea, compatimirea de joasa speta (“nu poate mai mult, saracu’”) si eticheta specifica plebei (“e limitat, nu intelege”). Indiferent de visele, aspiratiile, dorintele tale – leadership-ul e de “nepretuit” si de “neinlocuit”. Trebuie sa ai puterea (!) ca in orice moment sa conduci/sa inspiri/sa motivezi pe oricine, oricat, oricum. Daca vrei sa fii doar follower (un termen deja degradant, nu?), esti ca si mort pentru societate. Devii unu din “cei multi” si nu ti mai valorifici potentialul. Dar este, oare, atat de rau sa fii unul dintre cei multi? Oare toti suntem meniti sa fim lideri?

Societatea comunista (in esenta ei cea mai pura) era renumita pentru ca punea binele grupului dincolo de binele individului. Societatea capitalista promoveaza individul si realizarea acestuia, punand pe planul second soarta grupului si binele societatii. Cultura leadership-ului, mai nou, pare ca ia ce e mai rau din ambele: nu exista “eu” in echipa (There is no “I” in team) dar fiecare dintre noi trebuie sa fie un lider (nici mai mult, nici mai putin).

Este oare atat de rau sa nu vrei sa “conduci”?